RETÓRIC, -Ă, retorici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la însuşirea acestei arte. ♢ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumuseţează stilul, dându-i mai multă vigoare şi caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamaţie emfatică, elocvenţă amplă şi afectată. 2. Adj. Care aparţine retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritórică s.f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr. ritorikós, germ. rhetorisch.

RETÓRIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. v. afectat.

retóric adj. m., pl. retórici; f. sg. retórică, pl. retórice

RETÓRI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care ţine de retorică; propriu retoricii. Tratat ~. 2) depr. (despre stil, exprimare etc.) Care abundă în fraze şi figuri nefireşti. /<lat. rhetoricus, fr. rhétorique

RETÓRIC, -Ă adj. De retor; de retorică. ♦ (Peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) Afectat, emfatic. [Cf. lat. rhetoricus, it. retorico].