ÎMPĂCÁ, împác, vb. I. 1. Tranz. şi refl. recipr. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „cu“) A restabili raporturi de prietenie, de înţelegere cu cineva; a (se) reconcilia, a (se) împăciui. ♦ Refl. recipr. A se înţelege cu cineva (într-o chestiune bănească), a se învoi, a conveni. ♦ Refl. A se obişnui, a se deprinde cu ceva (de obicei o idee, un gând). 2. Tranz. A linişti, a potoli, a calma pe cineva mulţumindu-l, dându-i satisfacţie. 3. Refl. recipr. A trăi în bună înţelegere cu cineva; a se învoi, a se îngădui cu cineva. – Lat. *impacare.

A (se) împăca ≠ a (se) supăra

ÎMPĂCÁ vb. 1. (livr.) a (se) reconcilia, (pop.) a (se) împăciui, (înv.) a (se) aşeza, a (se) păciui. (S-au ~ după conflict.) 2. a concilia, (pop.) a învoi. (A ~ divergenţele.) 3. v. înţelege. 4. v. sa-tisface. 5. v. calma. 6. v. deprinde.

împăcá vb., ind. prez. 1 sg. împác, 2 sg. împáci, 3 sg. şi pl. împácă; conj. prez. 3 sg. şi pl. împáce

A SE ÎMPĂC//Á mă împác intranz. 1) A restabili raporturile de prietenie; a se împăciui. S-au ~at după un conflict. 2) pop. A ajunge la o înţelegere; a cădea de acord; a conveni; a se învoi. ~ cu gândul. ♢ ~ cu ceva a se obişnui; a se deprinde. 3) A trăi în bună înţelegere. Ei se împacă bine. /în + lat. pacare

A ÎMPĂCÁ împác tranz. 1) A face să se împace. 2) A face să devină mai binevoitor, mai indulgent. /în + lat. pacare