ÎNGĂDUÍNŢĂ s.f. 1. Încuviinţare, permisiune, voie; indulgenţă, toleranţă, îngăduială, îngăduire. ♦ Înţelegere, bunăvoinţă reciprocă. 2. (Fam., rar) Păsuire, răgaz. – Îngădui + suf. -inţă.

Îngăduinţă ≠ intoleranţă

ÎNGĂDUÍNŢĂ s. v. amânare, înţelegere, păsuială, păsuire, răgaz.

ÎNGĂDUÍNŢĂ s. 1. v. încuviinţare. 2. autorizaţie, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoinţă, înţelegere, mărinimie, milă, (înv. şi pop.) milostenie, (înv.) priinţă, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. v. iertare. 5. indulgenţă, îngăduire, toleranţă, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

îngăduínţă s. f., g.-d. art. îngăduínţei; pl. îngăduínţe

ÎNGĂDUÍNŢĂ f. 1) v. A ÎNGĂDUI şi A SE ÎNGĂDUI. 2) Caracter îngăduitor; indulgenţă; toleranţă. 3) Atitudine binevoitoare; armonie. 4) Răgaz pentru îndeplinirea unei obligaţii; amânare. [G.-D. îngăduinţei] /a îngădui + suf. ~inţă