ÁLBIE, albii, s.f. 1. Vas lunguieţ, făcut din lemn cioplit sau din doage asamblate; covată, copaie. ♢ Expr. A face (pe cineva) albie de porci (sau de câini) = a insulta (pe cineva) cu vorbe grele, a batjocori rău (pe cineva). 2. Porţiune a unei văi, acoperită permanent sau temporar cu apă; matcă. – Lat. alvea.

ÁLBIE s. 1. copaie, covată, (pop.) postavă, (reg.) moldă, (Mold. şi Bucov.) balie, (Transilv.) spălător. (~ de rufe.) 2. curs, matcă, vad, (pop.) făgaş, pat, (înv. şi reg.) scursură, (reg.) vale, (înv.) scafă. (A trecut uşor ~ râului.)

álbie s. f., art. álbia, g.-d. art. álbiei; pl. álbii, art. álbiile (sil. -bi-i-)

ÁLBI//E ~i f. 1) Vas lunguieţ, de lemn sau de metal, folosit la spălatul rufelor, scăldatul copiilor etc. 2) Făgaş al unei ape curgătoare; matcă. ~a unui râu. [ G.-D. albiei; Sil. -bi-e] /<lat. alvea

álbie (-ii), s.f. – 1. Matcă a unui rîu. – 2. Covată, copaie, vas făcut dintr-un trunchi scobit. Lat. alveus, pop. albea (Puşcariu 58; Candrea-Dens., 43; REW 320; DAR; Graur, BL, V, 87); cf. mil. albio, ven., tarent. albi, piem. arbi, fr. auge (it., sp., port. alveo sunt neol.). Rezultatul normal trebuia să fie *albiu, pe al cărui pl. albii s-a format din nou un s. albie (ca săbii-sabie); după DAR, forma de sing. se explică printr-un pl. n. *alvia. Pentru sensul 2, cf. glosa din CGL „alveus, lignum excavatum in quo lavantur infantes“. -Der. albier, s.m. (persoană care face albii); albioară, s.f. (albiuţă), pe care Candrea-Dens., 44, îl pun inutil în legătură cu lat. alveola. Din rom. provine rut. alibijka (Candrea, Elemente, 404).