BEAT¹, adj. invar. 1. Care aparţine beatnicilor, specific beatnicilor. 2. Care aparţine unui stil distinct în rockul modern (şi în jaz). [Pr.: bit] – Cuv. engl.

BEÁT², -Ă, beţi, -te, adj. 1. Care este în stare de ebrietate; aghesmuit, afumat, ameţit, băut² (2), cherchelit, făcut², matosit. ♦ Fig. Copleşit, ameţit, tulburat de o stare sufletească foarte plăcută. Beat de amor. Beat de fericire. – Lat. bibitus.

Beat ≠ treaz

BEAT adj. v. ameţit, zăpăcit.

BEAT adj. ameţit, băut, cherchelit, îmbătat, turmentat, (livr.) grizat, (rar) trecut, (înv. şi pop.) candriu, (pop.) turlac, vâjâit, (reg.) amnărit, învinoşat, rătutit, vinos, (prin Ban.) chermeleu, (Transilv. şi Maram.) şumen, (prin Transilv.) şumenit, (fam.) abţiguit, (fam. şi fig.) afumat, aghesmuit, făcut, oţelit, pilit, sfinţit, tămâiat, târnosit, trăsnit, turtit, (arg.) mahit, matol, matosit. (E un om ~.)

BEÁT ~ă (beţi, béte) 1) Care a consumat sau este sub efectul alcoolului; atins de băutură; în stare de ebrietate; băut. ~ turtă. 2) fig. Care este într-o stare sufletească foarte plăcută (din cauza unei emoţii puternice). ~ de fericire. /<lat. bibitus

BEAT s.n. (Muz.) Bătaie, timp; timpul forte al unei măsuri. ♦ (În muzica uşoară) Stil apărut la începutul deceniului al şaptelea, care presupunea accentuarea tuturor celor patru timpi ai măsurii, peste această structură metroritmică de bază suprapunându-se o serie de alte celule ritmice secundare. ♦ (În formaţiile instrumentale) Prezenţa tobei mari. [Pron. bit. / < engl. beat].

beát (-tă), adj. – Binecuvîntat, fericit. Fr. béat. – Der. beatifica, vb. din lat. beatificare; beatitudine, s.f., din lat. beatitudo.

beát (-tă), adj. – Ameţit, băut, cherchelit. – Megl. beat, istr. bęt. Lat. bĭbĭtus (Puşcariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080; DAR), cf. sp. beodo. Este inutilă ipoteza lui Pascu, Beiträge, 14, care pleacă de la o formă ipotetică *bebetus › *bet; pe baza f. beată a acestei forme s-ar fi format din nou un m. beat. Imposibilitatea acestei regresiuni este evidentă, căci contrazice alternanţa care cere ca m. de la înceată, bleagă, seacă să fie încet, bleg, sec, cu inevitabila reducere a diftongului. Der. beţie, s.f. (ebrietate); beţiu, adj. (îmbătător; beţiv); beţiv, adj. (care are viciul beţiei, alcoolic); beţit, adj. înv. (beţiv); beţivi, vb. (a se îmbăta; a chefui); beţivan, s.m. (augmentativ al lui beţiv); beţivănie, s.f. (beţie); îmbăta, vb. (a se ameţi cu băutură); îmbătător, adj. (ameţitor); desbăta, vb. (a se trezi din beţie). Beţiv provine de la beţiu, ca văduv de la *văduu (cf. şi brudiu-brudiv, sglobiu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercările de explicare pe baza unui lat. *bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influenţe a sl. pijanivŭ (DAR). Pentru îmbăta se indică de obicei ca sursă directă un lat. *imbĭbĭtare, care nu pare necesar.