MUC, (1) mucuri, s.n., (II) muci, s.m. I. S.n. 1. Vârf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de lampă, de lumânare, de candelă; p. gener. fitilul întreg. 2. Bucăţică rămasă dintr-o lumânare aproape consumată sau dintr-o ţigară fumată. II. S.n. (Mai ales la pl.) Secreţie (vâscoasă) produsă de glandele nazale şi eliminată prin nări. ♢ Expr. (Fam.) A-i pica mucul (sau mucii) undeva (sau la cineva), se spune despre cineva care merge prea des undeva. A-i pica mucul (sau mucii) după cineva = a fi foarte îndrăgostit de cineva. Nu dai nici mucii pe el, se spune despre o persoană lipsită de orice valoare. – Refăcut din pl. muci (< lat. mucci).

MUC s. v. mucus, pituită, sevă, suc.

MUC s. 1. (rar) mucarniţă. (~ de lumânare.) 2. chiş-toc. (~ de ţigară.) 3. (mai ales la pl.) (pop., glumeţ) untură. (Îi curg ~ii din nas.)

muc (anat.) s. m., pl. muci

muc (de lumânare, de ţigară etc.) s. n., pl. múcuri

MUC¹ ~uri n. 1) Vârful ars al unui fitil (de lampă). 2) Capăt rămas dintr-o ţigară fumată. ♢ A ajunge la ~uri de ţigară a sărăci cu totul. 3) Capăt rămas de la o lumânare arsă. 4) pop. Creasta curcanului. /<lat. mucus

MUC² muci m. mai ales la pl. pop. Substanţă secretată de mucoasa nazală şi eliminată prin nări. /<lat. mucus