SCÂNTÉIE, scântei, s.f. 1. Particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoţeşte o descărcare electrică, şi care se stinge foarte repede. ♢ Expr. A i se face (cuiva) scântei (pe dinaintea ochilor), se zice când cineva primeşte o lovitură puternică (şi are senzaţia că vede scântei). A se învăţa (sau a se deprinde) ca ţiganul cu scânteia = a se deprinde cu răul. ♦ P. ext. Lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. 2. Fig. Fapt în aparenţă neînsemnat care declanşează o acţiune, un sentiment etc. 3. Fig. Părticică neînsemnată din ceva; fărâmă, pic. O scânteie de talent. [Pr.: – te-ie. – Var.: (înv.) schintéie s.f.] – Lat. *scantillia (= scintilla).

SCÂNTÉIE s. v. fărâmă, fir, garoafă de câmp, garoafă sălbatică, garofiţă, pic, pică-tură, pişcătură, scânteioară, scânte-iuţă, strop.

SCÂNTÉIE s. 1. (prin Transilv.) sicră, (înv.) segnetă. (Focul produce ~i.) 2. v. sclipire.

scântéie s. f., art. scântéia, g.-d. art. scântéii; pl. scântéi

SCÂNTÉ//IE scântéi f. 1) Particulă incandescentă desprinsă dintr-un corp sau dintr-o substanţă. ♢ ~ electrică lumină intensă şi momentană care apare în timpul unei descărcări electrice. A se învăţa (sau a se deprinde) ca ţiganul cu ~ia a se deprinde cu un lucru, mai ales rău. 2) Lumină slabă şi intermitentă; licărire. 3) fig. Indiciu neînsemnat care se poate manifesta sau intensifica. ~ de talent. ~ de nădejde. [ G.-D. scânteii; Sil. -te-ie ] /<lat. scantillia