ALTÓI¹, altoaie, s.n. Ramură mică detaşată dintr-o plantă-mamă, folosind la altoire. ♦ Plantă altoită. ♦ Plantă cultivată pentru a servi la altoire. [Pl. şi: altoiuri] – Din magh. oltvány.

ALTOͲ, altoiesc, vb. IV. Tranz. 1. A introduce o ramură a unei plante în ţesutul alteia, stabilind astfel un contact între ţesuturile lor generatoare pentru a da plantei altoite însuşirile altoiului. 2. (Fam.) A bate, a lovi, a plesni pe cineva. [Var.: (reg.) hultuí vb. IV] – Din magh. oltani.

ALTOÍ vb. v. atinge, bate, inocula, lovi, vaccina.

ALTOÍ vb. (înv. şi reg.) a prăsădi. (A ~ o plantă.)

altói s. n., pl. altoáie

altoí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. altoiésc, imperf. 3 sg. altoiá; conj. prez. 3 sg. şi pl. altoiáscă

A ALTO//Í ~iésc tranz. 1) (plante) A trata cu altoi. 2) fig. fam. A supune unei lovituri; a lovi. 3) fig. (sentimente, relaţii) A consolida în mod sistematic; a inspira cu regularitate; a cultiva. /<ung. oltani

ALT//ÓI ~oáie n. 1) Bucată mică de ramură, detaşată de la planta-mamă şi folosită la altoire. 2) Plantă cultivată pentru altoire. 3) Plantă altoită. /<ung. oltvány

altoí (-oésc, -ít), vb. – 1. A introduce o ramură a unei plante în ţesutul alteia. – 2. A bate, a lovi, a plesni pe cineva. – Var. (Mold.) hultui. Mag. oltani (Dar; Gáldi, Dict., 83). Sensul 2 nu apare şi la var. – Der. altoială, s.f. (altoire); altoi, s.n. (ramură folosită la altoire); altoior, adj. (care altoieşte); altoitură, s.f. (altoire); hultoană, s.f. (altoi); hultuitură, s.f. (acţiunea de a altoi); altoană, s.f. (Mold., altoi).