ARMONÍE¹, armonii, s.f. Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înţelegere în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanţă fonică între sunete. ♢ Armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziţie. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.

ARMÓNIE², armonii, s.f. (Reg.) Armonică. – Cf. a r m o n i c ă, a r m o n i e ¹.

Armonie ≠ cacofonie, dezacord, dezarmonie, discordanţă, discordie

ARMONÍE s. v. articulaţie, încheietură.

ARMONÍE s. 1. acord, împăciuire, înţelegere, pace, unire, (livr.) concert, concordie, (pop.) potriveală. (~ ce domnea între ei.) 2. concordanţă, echilibru, potrivire, proporţie, proporţionalitate, simetrie, (fig.) simfonie. (O perfectă ~ a elementelor unui ansamblu.) 3. v. acord. 4. melodie, muzicalitate, sonoritate. (~ interioară a versului.) 5. (FON.) armonie vocalică = sinarmonie, sinarmonism.

armoníe (abstract) s. f., art. armonía, g.-d. art. armoníei; pl. armoníi, art. armoníile

armónie (muzicuţă) s.f. (sil. -ni-e), art. armónia (sil. -ni-a), g.-d. art. armóniei; pl. armónii, art. armóniile (sil. -ni-i-)

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relaţiile dintre ele, legile înlănţuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanţă, acord, consens. ♢ ~ imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Înţelegere deplină între persoane, colectivităţi etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziţie. ♢ Armonie imitativă = efect stilistic obţinut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanţă, acord – v. proporţionalitate. ♢ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din acelaşi cuvânt. ♦ Bună înţelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].

armoníe (-íi), s.f. – Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg. – Mr. armunie. Gr. ἀρμονία (sec. XVII), şi modern din fr. harmonie. – Der. armonic, adj.; armonică, s.f. (acordeon; Arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s.m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s.f. (dezacord, neînţelegere); inarmonic, adj. (nearmonios).