BUIMÁC, -Ă, buimaci, -ce, adj. Ameţit (de somn, de beţie, de frică etc.); zăpăcit, năuc; buimăcit, buimatic. – Et. nec.

Buimac ≠ dezmeticit

BUIMÁC adj. 1. ameţit, buimăcit, năuc, năucit, tâmpit, zăpăcit, (pop.) bâiguit, capiu, uluit, (reg.) buimatic, hăbăuc, (Mold., Bucov. şi Transilv.) tehui. (S-a sculat ~.) 2. v. zăpăcit.

buimác adj. m., pl. buimáci; f. sg. buimácă, pl. buimáce

BUIMÁ//C ~că (~ci, ~ce) (despre persoane) Care şi-a pierdut temporar capacitatea de a judeca limpede (din cauza somnului, băuturii, fricii etc.); năuc; zăpăcit; bezmetic. [Sil. bui-mac] /Orig. nec.

buimác (-că), adj. – Tulburat, ameţit, năuc. Origine necunoscută. Legat fără îndoială de bui şi buiac, chiar dacă lipseşte etimonul exact (Cihac, II, 31). Este puţin probabilă ipoteza lui Scriban, întemeiată pe tc. buyunmak „a creşte“. – Der. buimăci, vb. (a zăpăci, a ameţi, a tulbura); buimăceală, s.f. (năuceală, stupoare); buimăcie, s.f. (rar, năuceală); buimatec, adj. (rar, năuc, prostit).