CONSTÁNŢĂ s.f. Însuşirea de a fi constant; statornicie; perseverenţă. – Din fr. constance, lat. constantia.

Constanţă ≠ fluctuaţie, variaţie

CONSTÁNTĂ, constante, s.f. – V. constant (2, 3) [DEX'98]

CONSTÁNŢĂ s. 1. invariabilitate, uniformitate. (~ vitezei de deplasare.) 2. invariabilitate, (livr.) imuabilitate. (~ unui fenomen.) 3. v. consecvenţă.

constántă s. f., pl. constánte

constánţă s. f., g.-d. art. constánţei

CONSTÁNŢĂ f. Caracter constant. /<fr. constance, lat. constantia

CONSTÁNT//Ă ~e f. 1) Mărime care nu-şi schimbă valoarea. ~a gazelor. ~ radioactivă. 2) med. Indice care consemnează starea normală a organismului. 3) log. Expresie a cărei semnificaţie este socotită fixă. /<fr. constante

CONSTÁNTĂ s.f. 1. (Mat.) Mărime cu valoare invariabilă, neschimbată. 2. (Fiz.) Mărime care caracterizează un fenomen, un material, un aparat etc. 3. Element al limbajului formalizat, reprezentând un nume socotit fix pentru acelaşi denotat. [< fr. constante].

CONSTÁNŢĂ s. f. însuşirea de a fi constant; perseverenţă. (<fr. constance, lat. constantia)

CONSTÁNŢĂ s.f. Însuşirea de a fi constant; statornicie; perseverenţă. [Cf. fr. constance, lat. constantia].