CURĂTÚRĂ, curături, s.f. 1. Loc într-o pădure, curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat. 2. Deal sau povîrniş acoperit cu vii. – Din cura² + suf. -(ă)tură

CURĂTÚRĂ, curături, s.f. 1. Loc într-o pădure curăţat de arbori, de mărăcini etc. pentru a putea fi cultivat; runc. 2. Deal sau povârniş acoperit cu vii. – Cura² + suf. -ătură.

CURĂTÚRĂ s. v. parchet.

CURĂTÚRĂ s. (înv. şi pop.) posadă, (pop.) laz, (înv. şi reg.) secătură, seci, (reg.) gărină, pârloagă, tăietură, (Bucov., Maram. şi nordul Transilv.) runc, (prin Maram.) săcsie, (Ban.) târsaică, târsă, (prin Transilv.) târsătură, (prin Ban. şi Transilv.) târşeală.

curătúră s. f., g.-d. art. curătúrii; pl. curătúri

curătúră¹ s.f. sg. (reg.) 1. curăţire, curăţitură. 2. loc curat (fără rădăcini, cioturi, mărăcini etc.), bun de păşunat. 3. deal cu vii. 4. alunecare de teren; surpătură. 5. rămăşiţele din ciur după cernerea grâului; codină. 6. boabe (de grâu sau porumb).

curătúră² s.f. (reg.) vas în care curge vinul; curătoare.