DECLINÁ, declín, vb. I. 1. Tranz. A trece un substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2. Tranz. (Rar; în expr.) A-şi declina numele, calitatea etc. = a-şi spune numele, calitatea etc.; a se prezenta. 3. Tranz A refuza să-şi asume o sarcină, o răspundere, o funcţie, a nu vrea să soluţioneze un litigiu etc. 4. Tranz. A pune la îndoială, a nu admite, a nu recunoaşte competenţa cuiva sau a ceva. 5. Intranz. (Rar; despre aştri) A coborî spre asfinţit; a apune, a scăpăta. – Din fr. décliner, lat. declinare.

DECLINÁ vb. (GRAM.) (înv.) a (se) pleca. (A ~ un substantiv.)

DECLINÁ vb. v. apune, asfinţi, coborî, dispărea, pieri, pleca.

decliná vb. (sil. -cli-), ind. prez. 1 sg. declín, 3 sg. şi pl. declínă

A DECLINÁ¹ declín tranz. 1) (substantive, adjective, pronume, numerale, articole) A trece prin cazuri şi numere schimbând forma. 2) înv. (nume de persoană) A face să fie cunoscut; a prezenta; a recomanda. 3) (sarcini, propuneri) A supune unei soluţionări negative; a respinge. 4) (funcţii) A refuza de a-şi asuma. 5) A pune la îndoială; a considera ca fiind nesigur. /<fr. décliner, lat. decli-nare

A DECLINÁ² pers. 3 declínă intranz. (despre aştri) A se lăsa spre sau după orizont; a asfinţi; a apune; a scăpăta; a coborî. /<fr. décliner, lat. declinare

DECLINÁ vb. I. 1. tr. A trece un nume (substantiv, adjectiv etc.) prin toate cazurile gramaticale. 2. tr. A refuza să-şi asume o sarcină, o funcţie etc. 3. intr. (Rar; despre aştri) A coborî către asfinţit, a apune. 4. tr. A nu recunoaşte, a nu admite ceva, a refuza să admită. 5. tr. A-şi declina numele, calitatea = a-şi spune numele, calitatea. [P.i. declín. / < lat. declinare, cf. fr. décliner].