DIAGONÁL, -Ă, diagonali, -e, s.f., adj. I. S.f. 1. Segment de dreaptă care uneşte două unghiuri (sau vârfuri) nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe feţe diferite. ♢ Loc. adv. În diagonală = pe direcţia unei drepte înclinate faţă de un punct de referinţă; de-a curmezişul. ♦ Curea purtată de-a curmezişul pieptului la unele uniforme (militare). 2. Porţiune de linie de cale ferată sau de tramvai care taie oblic mai multe linii paralele dintr-o staţie, pentru a permite trecerea vagoanelor de pe o linie pe alta. 3. Bară înclinată care leagă două noduri ale tălpilor opuse ale unei grinzi cu zăbrele. II. Adj. Care uneşte vârfurile a două unghiuri nealăturate ale unui poligon sau două vârfuri ale unui poliedru aflate pe feţe diferite; care este în formă de diagonală; curmeziş; cruciş. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diagonal.

DIAGONÁL adj., adv. înclinat, oblic, pieziş, (înv.) piezişat.

diagonál adj. m. (sil. di-a-), pl. diagonáli; f. sg. diagonálă, pl. diagonále

DIAGONÁL ~ă (~i, ~e) Care ţine de diagonală; propriu diagonalei. [Sil. di-a-] /<fr. diagonal

DIAGONÁL, -Ă adj. Care uneşte două vârfuri opuse ale unui poligon sau ale unui poliedru; curmeziş. // s.n. (Text.) Împletitură de fire care prezintă în ţesătură linii paralele oblice. [< fr. diagonal, cf. lat. diagonalis < gr. dia – prin, gonia – unghi].