FÚRCĂ, furci, s.f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oţel terminată cu doi sau trei dinţi (încovoiaţi), folosită pentru strângerea fânului, clăditul şirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. s Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri aşezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puţului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinţi. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ♢ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-şi bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăţi. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea uşurinţă la vorbă, a vorbi mult şi cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al maşinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groşi de stejar de care se prind cosoroabele şi care susţin acoperişul şi pereţii caselor ţărăneşti din paiantă. – Lat. furca.

FÚRCĂ s. v. ostie.

FÚRCĂ s. 1. (înv.) ostie. (Drac reprezentat cu furca în mână.) 2. (Transilv.) gearmăn, hantarig. (Furcă la fântână.) 3. v. braţ. 4. v. pisc. 5. (ANAT.) furca-pieptului = (pop.) lingurea, lingurică, (reg.) lingura-pieptului. 6. (prin Mold. şi Transilv.) cujeică. (Furcă de tors.) 7. (pop.) furcărie. (Şezătoarea la care se toarce se numeşte furcă.)

fúrcă s. f., g.-d. art. fúrcii; pl. furci

FÚR//CĂ ~ci f. 1) Unealtă agricolă formată din câţiva dinţi curbaţi, fixaţi într-o coadă de lemn, folosită la diferite lucrări. ~ de fier. 2) Cantitate de material care poate fi luată dintr-o singură dată cu această unealtă. 3) Unealtă constând dintr-o vergea de lemn la capătul căreia se pune caierul, pentru a-l toarce. 4) Obiect cu o parte bifurcată. ♢ ~ca telefonului parte componentă a aparatului de telefon pe care se pune receptorul. 5) Fiecare dintre stâlpii de care se fixează grinzile şi care susţin acoperişul şi pereţii unei case ţărăneşti. /<lat. furca

Furca, furci, s.f. Partea anterioara mobila a unei biciclete sau motociclete pe care se monteaza roata din fata si care foloseste la controlul directiei si la amortizarea socurilor