FÚRIE, furii, s.f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violenţă. ♢ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorinţă puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. şi: furíe] – Din fr. furie, lat. furia.

FÚRIE s. v. copil.

FÚRIE s. înverşunare, mânie, (rar) înfuriere, (pop. şi fam.) năduf, (pop.) îndrăcire, năbădăi (pl.), obidă, oţăreală, oţărâre, (înv. şi reg.) scârbă, (reg.) năvârlii (pl.), pandalii (pl.), (înv.) toană, (fig.) turbare. (Un om plin de ~.)

fúrie s. f. (sil. -ri-e), art. fúria (sil. -ri-a), g.-d. art. fúriei; pl. fúrii, art. fúriile (sil. -ri-i-)

FÚRI//E ~i f. 1) mai ales la pl. (în mitologia romană) Zeiţă a răzbunării şi a pedepsirii celor nimeriţi în infern. 2) fig. Femeie rea şi arţăgoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia

FURÍ//E ~i f. Stare de extremă enervare; mânie violentă, impetuoasă. [Art. furia; G.-D. furiei; Sil. -ri-e] /<fr. furie, lat. furia

FÚRIE s.f. 1. Mânie violentă, nestăpânită; violenţă. ♦ (Fig.; rar) Dorinţă, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinităţi ale infernului, care, în credinţele celor antici, chinuiau sufletele păcătoşilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].