MEŞTEŞÚG, meşteşuguri, s.n. I. 1. Meserie; p. gener. profesiune, ocupaţie, îndeletnicire; meşteşugărie. 2. Ramură, disciplină (a ştiinţei, a artei); ştiinţă, artă, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic). 3. Pricepere, îndemânare, abilitate, talent. ♦ Artă, măiestrie; (rar) acţiune realizată cu pricepere, cu măiestrie. 4. Acţiune făcută (în ascuns) cu dibăcie, cu viclenie, în vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (Pop.) Viclenie, tertip, înşelătorie. II. (Înv. şi pop.; concr.) 1. Unealtă, instrument. 2. Dispozitiv al unui obiect; parte componentă (cu rol activ) a unui sistem; meşteşugire. – Din magh. mesterség.

MEŞTEŞÚG s. v. abilitate, complot, conjuraţie, conspiraţie, descântec, destoinicie, dexteritate, dibăcie, dispozitiv, escrocherie, farmec, hoţie, impostură, ingeniozitate, intrigă, iscusinţă, isteţie, isteţime, îndemânare, înşelăciune, înşelătorie, înţeles, lucru, magie, maşinaţie, mecanism, muncă, pri-cepere, pungăşeală, pungăşie, raţiune, rost, secret, semnificaţie, sens, şarla-tanie, şmecherie, ştiinţă, taină, talent, tâlc, treabă, uneltire, uşurinţă, vrajă, vrăjitorie.

MEŞTEŞÚG s. 1. v. meserie. 2. v. măiestrie.

meşteşúg s. n., pl. meşteşúguri

MEŞTEŞÚG ~uri n. 1) Îndeletnicire de orice natură, bazată pe muncă manuală calificată; meserie. 2) Deprindere practică de a efectua (în ascuns) un lucru cu îndemânare şi cu pricepere. 3) fig. Modalitate ingenioasă; tactică; iscusinţă. /<ung. mesterség