MIEZ, miezuri, s.n. 1. Parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc., inimă (IV 3). ♦ Partea cea mai dinăuntru, centrală a unui lucru, a unui spaţiu etc. interior; spec. partea din interior, comestibilă, a unei nuci. ♦ Expr. A hrăni (sau a creşte pe cineva) cu miez de nucă = a ţine pe cineva în huzur; a răsfăţa. ♦ (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, aşezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obţin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. ♦ Piesă de fier masiv, de oţel sau formată din lame de oţel decupate, care se introduce în interiorul unor aparate electrice. 2. Fig., Partea esenţială, fondul unei probleme; semnificaţie, tâlc. ♢ Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanţial. 3. (În sintagmele) Miezul nopţii sau miez de noapte = a) ora 12 noaptea; b) perioadă din jurul orei 24; toiul nopţii. Miezul zilei = a) ora 12 ziua, amiază; b) perioadă din jurul orei 12 ziua, toiul zilei. Miezul verii (sau iernii) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii). – Din lat. medius.

MIEZ s. v. conţinut, esenţă, fond, materie.

MIEZ s. 1. v. centru. 2. (reg.) sâmbure. (~ de nucă.) 3. centru, mijloc, (fig.) buric, inimă. (În ~ul pământului.) 4. v. toi. *5. (BIS.) miezul păresimi-lor = (reg.) tândala (art.).

miez s. n./ s. m., (tehn.) pl. n. miézuri/(părţi comestibile la nuci) m. miezi

MIEZ ~uri n. 1) Partea inferioară, de obicei moale, a unui fruct, a unui sâmbure, a pâinii. ~ de nucă. 2) Partea din mijloc a unui lucru. ~ul osului. 3) pop. Partea comestibilă, curăţată de coajă, a seminţelor (de floarea-soarelui, de dovleac etc.). 4) Moment când o acţiune sau un fenomen în desfăşurare atinge cea mai mare intensitate; toi. ♢ ~ul nopţii mijlocul, toiul nopţii. ~ul verii mijlocul, toiul verii. 5) fig. Partea esenţială a unei probleme; esenţă; fond. ♢ Cu ~ cu conţinut, cu tâlc. /<lat. medius