PALATIN², -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal. – Din fr. palatin.

PALATIN¹, palatini, s.m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcţii la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparţine unui palatin¹ sau unui palatinat, privitor la un palatin¹ sau la un palatinat. – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.

PALATÍN adj. (ANAT.) palatal. (Regiunea ~.)

palatín (anat., ist.) adj. m., s. m., pl. palatíni; f. sg. palatínă, pl. palatíne

PALATÍN¹ ~i m. (în evul mediu; folosit şi ca titlu pe lângă numele respectiv) Mare demnitar (de obicei, la curtea unui rege sau a unui mare senior). /<fr. palatin

PALATÍN² ~ă (~i, ~e) v. PALATAL. ♢ Boltă ~ă cerul gurii. /<fr. palatin

PALATÍN³ ~ă (~i, ~e) Care ţine de palatin sau de palatinat; propriu palatinului sau palatinatului. /<fr. palatin

PALATÍN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V. paladin. [< lat. palatinus].

PALATÍN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr. palatin].