PÓPĂ, popi, s.m. 1. (Pop.) Preot. ♢ Expr. A plăti ca popă = a plăti sigur (şi până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobişnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-şi găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poţi birui, înşela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cuminţească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăţa (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales la forma negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-şi da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărţile de joc, care are imprimată pe una dintre părţi o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ♢ Popa prostul = numele unui joc de cărţi, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ♢ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-şi uşor părerile, felul de a gândi sau de a acţiona. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.

PÓPĂ s. 1. v. preot. 2. rege, rigă, (înv.) crai. (~ la jocul de cărţi.) 3. (reg.) măgar. (Snopul de grâu numit ~.)

PÓPĂ s. v. măsea, post, zglăvoacă.

pópă s. m., g.-d. art. pópii; pl. popi

PÓP//Ă ~i m. 1) (mai ales în biserica ortodoxă) Slujitor al cultului; preot. ♢ A da ortul (sau pielea) ~ii a muri. A-i merge (sau a i se duce) vestea ca de ~ tuns a se face cunoscut printr-o faptă reprobabilă. 2) Carte de joc pe care este reprezentat chipul unui bărbat în vârstă cu coroană; rege. 3) Piesa cea mai mare, care se pune în mijloc la jocul de popice. 4) pop. Snop care se pune cu spicele în jos în vârful clăii. [G.-D. popii] /<sl. popu