SATURÁŢIE s.f. 1. Stare a unui compus chimic care nu mai conţine valenţe libere şi deci nu mai poate adiţiona alte elemente în molecula lui; stare a unei soluţii în care nu se mai poate dizolva o nouă cantitate din substanţa dizolvată; stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid; stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic pentru care o anumită mărime caracteristică a atins valoarea ei maximă. ♢ Loc. adv. Până la saturaţie = a) până la completarea tuturor valenţelor libere; b) fig. la nivelul de la care cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală, dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. – Din fr. saturation, lat. saturatio, -onis.

SATURÁŢIE s. saturare. (Stare de ~ a unei soluţii.)

saturáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. saturáţia (sil. -ţi-a), g.-d. saturáţii, art. saturáţiei

SATURÁŢIE f. 1) Stare a unei soluţii în care nu se mai poate dizolva o cantitate din aceeaşi substanţă. 2) Stare de intensitate maximă a unui fenomen sau de satisfacţie maximă. 3) Dezgust provocat de o asemenea stare. [G.-D. saturaţiei; Sil. -ţi-e] /<fr. saturation, lat. saturatio, ~onis

SATURÁŢIE s.f. Stare a unui sistem fizic sau chimic pentru care anumite mărimi au atins valoarea maximă; (spec.) stare a unei soluţii care conţine cea mai mare cantitate posibilă dintr-un corp dizolvat în ea. ♦ Stare a unui compus care nu mai conţine valenţe libere. ♦ (Fig.) Îmbuibare, dezgust, plictiseală. [Gen. -iei, var. saturaţiune s.f. / cf. fr. saturation, lat. saturatio].