SPAÍMĂ, spaime, s.f. 1. Emoţie puternică şi violentă provocată de ceva neprevăzut şi primejdios; groază. ♢ Loc. adj şi adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobişnuit. ♢ Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoşa, a înspăimânta (pe cineva). A da spaima în cineva = a se înfricoşa, a se înspăimânta. ♢ Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie uşor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). A trăi cu frica-n sân = a fi stăpânit continuu de frică. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare ♦ (Pop.) Frică bolnăvicioasă, nevroză. 2. Fiinţă, lucru, fenomen care înfricoşează. – Et. nec.

SPĂIMÁ vb. v. cutremura, încrâncena, înfiora, înfricoşa, îngrozi, înspăimânta, tremura, zgudui.

SPÁIMĂ s. v. groază.

SPÁIMĂ s. v. lipitoare, nevropatie, nevroză, păpăludă, psihonevroză, sperietură.

spáimă s. f., g.-d. art. spáimei; pl. spáime

SPÁIM//Ă ~e f. 1) Stare de teamă violentă (cauzată de o primejdie sau de ceva neprevăzut şi ameninţător); frică mare. A fi cuprins de ~. ♢ A băga ~a în cineva a face ca cineva să se teamă foarte tare. A da ~a în cineva a fi cuprins de frică mare. A trage o ~ a trece printr-o frică mare. A muri de ~ a se teme foarte tare. 2) fig. Ceea ce provoacă teamă. [G.-D. spaimei] /<lat. expavimen

spăimá, spăiméz, vb. I (înv. şi reg.) a (se) înspăimânta.