ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însuşirilor sale excepţionale); excepţional, incomparabil. [Acc. şi: uníc] – Din lat. unicus, fr. untoue.

Unic ≠ general, multiplu

ÚNIC adj. 1. v. singur. 2. v. solitar. 3. incomparabil, inconfundabil, inegalabil, inimitabil, neasemănat, neasemuit, necomparabil, neegalabil, neîntrecut, (rar) neajuns, (înv.) neurmat. (O voce ~; însuşiri ~e.) 4. v. extraordinar.

únic adj. m., pl. únici; f. sg. únică, pl. únice

ÚNI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care este numai unul; singur de felul său. ~cul exemplar. 2) Care se impune prin calităţi neobişnuite; caracterizat prin originalitate deosebită; excepţional. Soartă ~că. 3) Care este acelaşi pentru mai multe situaţii. Principiu ~. Soluţie ~că. 4) Care formează o unitate indisolubilă. Mişcare ~că. Front ~. /<lat. unicus, fr. unique