VANTÚRĂ, vanturi, s.f. (Constr.) Grindă la acoperişul unei case. – Cf. germ. W a n t e n.

VÂNTURÁ, vấntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălţime pentru ca vântul să împrăştie impurităţile uşoare. ♦ Fig. A împrăştia, a risipi; a spulbera. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mişca încoace şi încolo, a agita. ♦ Fig. A frământa, a tulbura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. Fig. A cutreiera, a colinda. ♢ Compus: vântură-lemne sau vântură-ţară s.m. invar. = om hoinar, aventurier. 6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... – Lat. ventulare (=ventilare).

VÂNTURÁ vb. 1. (AGRON.) a triora. (~ seminţele cu triorul.) 2. v. împrăştia. 3. v. perinda. 4. v. cu-treiera. 5. v. flutura.

VÂNTURÁ vb. v. bate, sufla, trece.

vânturá vb., ind. prez. 1 sg. vântur, 3 sg. şi pl. vântură

A VâNTURÁ vântur tranz. 1) (cereale) A trece prin vânturătoare. 2) fig. A face să se împrăştie, să se spulbere. A-i ~ pe năvălitori. 3) (moarea) A scoate din vas şi a turna la loc de câteva ori la rând; a pritoci. 4) A mişca într-o parte şi în alta; a agita. ~ căciulile în aer. 5) fig. (vorbe, veşti, ştiri) A interpreta în fel şi chip; a comenta în mod subiectiv. ~ intrigi. 6) A umbla mult; a bate drumurile. ♢ ~ lumea a călători mult. /<lat. ventulare

VANTÚRĂ s.f. (Constr.) Grindă la acoperişul unei case. [Cf. germ. Wanten].