VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ♢ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a preţui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însuşirile necesare pentru a săvârşi ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ.

Vrednic ≠ nedemn, nevrednic

VRÉDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn.

vrédnic adj. m., pl. vrédnici; f. sg. vrédnică, pl. vrédnice

VRÉDNI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care vădeşte demnitate; cu demnitate; destoinic; demn. 2) Care se bucură de prestigiu; cu autoritate morală. 3) Care munceşte mult şi cu folos; harnic; muncitor. /<sl. vrĕdinu