ÎNCUVIINŢÁ, încuviinţez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimţi, a permite. – În + cuviinţă.

A încuviinţa ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge

ÎNCUVIINŢÁ vb. v. aproba.

încuviinţá vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviinţéz, 3 sg. şi pl. încuviinţeáză

A ÎNCUVIINŢ//Á ~éz tranz. 1) A susţine exprimându-şi acordul; a aproba; a consimţi. Propunerea a fost ~ată. 2) (acţiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviinţă