ÎNCUVIINŢÁRE, încuviinţări, s.f. Acţiunea de a încuviinţa şi rezultatul ei; aprobare, consimţământ, asentiment. – V. încuviinţa.

Încuviinţare ≠ dezaprobare

ÎNCUVIINŢÁRE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimţământ, consimţire, îngăduinţă, învoială, învoire, permisiune, voie, voinţă, vrere, (livr.) accept, (înv. şi reg.) posluşanie, slobozenie, (Mold. şi Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)

încuviinţáre s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviinţării; pl. încuviinţări