ÎNSOŢÍRE, însoţiri, s.f. 1. Acţiunea de a (se) însoţi; întovărăşire, însoţit. 2. (Pop.) Căsătorie; cununie; nuntă. ♦ Împerechere. – V. însoţi.

ÎNSOŢÍRE s. v. casă, căsătorie, căsnicie, împerechere, împreunare, menaj, unire.

ÎNSOŢÍRE s. acompaniere, conducere, întovărăşire, petrecere. (~ cuiva până la poartă.)

însoţíre s. f., g.-d. art. însoţírii; pl. însoţíri