ÎNTUNECÁ, întúnec, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) face întunecos, obscur; a (se) lipsi de lumină. ♦ Refl. impers. A se însera, a se înnopta, a se înnegura, 2. Refl. (Despre corpuri cereşti; la pers. 3) A-şi pierde strălucirea, a suferi o eclipsă. ♦ Tranz. Fig. A eclipsa, a umbri; a face să nu se mai vadă (bine). ♦ Refl. Fig. A-şi micşora sau a-şi pierde capacitatea de a gândi. 3. Refl. Fig. A se posomorî; a se întrista. 4. Refl. A se închide la culoare. – Probabil lat. in-tunicare „a acoperi cu o tunică“.

A (se) întuneca ≠ a (se) însenina, a (se) lumina

ÎNTUNECÁ vb. v. întrista, mâhni, orbi, posomorî, tulbura.

ÎNTUNECÁ vb. 1. v. însera. 2. v. înnopta. 3. (înv.) a se îmbezna. (Un astru care se ~.) 4. v. înnora. 5. v. închide. 6. v. încrunta. *7. (fig.) a eclipsa, a umbri. (I-a ~ pe toţi cu verva sa.)

întunecá vb., ind. prez. 3 sg. întúnecă

A SE ÎNTUNECÁ mă întúnec intranz. 1) A se lăsa întunericul; a se face întuneric. Se întunecă. 2) A deveni mai închis la culoare. Faţa i s-a întunecat. 3) fig. (despre persoane) A deveni trist; a se întrista; a se posomorî. 4) (despre vedere, minte) A pierde din proprietatea de a percepe clar realitatea înconjurătoare; a se tulbura. /<lat. intunicare

A ÎNTUNECÁ întúnec tranz. 1) A face să se întunece. 2) fig. A face să pălească (în faţa altui lucru); a pune în umbră; a eclipsa. /<lat. intunicare