ÎNVRĂJBÍ, învrăjbesc, vb. IV. 1. Refl. recipr. A intra în vrajbă cu cineva, a se duşmăni cu cineva, a se învrăjmăşi. ♦ Tranz. A semăna vrajbă, a face să se duşmănească, a învrăjmăşi. 2. Tranz. şi refl. A (se) înfuria, a (se) mânia, a (se) întărâta. – În + vrajbă.

ÎNVRĂJBÍ vb. 1. v. certa. 2. v. dezbina.

învrăjbí vb., ind. prez. 1 sg. şi 3 pl. învrăjbésc, imperf. 3 sg. învrăjbeá; conj. prez. 3 sg. şi pl. învrăjbeáscă

A ÎNVRĂJB//Í ~ésc tranz. A face să se învrăjbească. /în + vrajbă

A SE ÎNVRĂJB//Í mă ~ésc intranz. 1) A intra în vrajbă (cu cineva); a deveni vrăjmaş; a se învrăjmăşi; a se duşmăni; a se uri. 2) A fi cuprins de vrajbă. /în + vrajbă