FRÚNZĂ, frunze, s.f. 1. Organ principal al plantei, care îi serveşte la respiraţie, la transpiraţie şi la asimilaţie, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiţă (peţiol). ♢ Loc. adv. Ca frunza şi ca iarba = numeros. ♢ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupaţie serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi. 2. Compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor şi cu flori verzui (Chenopodium murale). 2. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus şi manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfăţişarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

FRÚNZĂ s. (BOT.) 1. (pop.) foaie. (Creangă cu ~ verzi.) 2. frunză embrionară v. cotiledon. 3. frunză-de-potcă (Chenopodium murale) = (reg.) iarba-drumurilor.

frúnză s. f., g.-d. art. frúnzei; pl. frúnze

FRÚNZ//Ă ~e f. Organ al plantelor superioare, format dintr-o lamă verde (limb), care se leagă de ramură printr-o codiţă (peţiol). ~ de stejar. ♢ ~ verde început caracteristic al unor cântece populare. [G.-D. frunzei] /<lat. frondea