GÉNIU, genii, s.n. I. 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare. ♢ Loc. adj. De geniu = genial. 2. Fire, natură, caracter specific. II. (Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rău). III. Armă militară care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrărilor de fortificaţii, de drumuri, de poduri etc. – Din lat. genius, fr. génie.

Geniu ≠ mediocritate, imbecil, nebunie

géniu s. n. [-niu pron. -niu], art. géniul; pl. génii, art. géniile (sil. -ni-i-)

GÉNI//U² ~i m. mit. Fiinţă supranaturală care se crede că influenţează asupra destinului cuiva; spirit protector. /lat. genius, fr. génie

GÉNI//U¹ ~i m. 1) Totalitate a aptitudinilor spirituale superioare care oferă unei persoane calităţi creatoare deosebite. ♢ De ~ genial. 2) Persoană care posedă asemenea aptitudini. 3) Ansamblu de trăsături distinctive care formează esenţa unui lucru sau a unei fiinţe. ~ul creaţiei populare. 4) mil.: Trupe de ~ trupe specializate în executarea unor lucrări tehnice (poduri, fortificaţii etc.). /<lat. genius, fr. génie

GÉNIU¹ s.n. I. 1. Talent, dispoziţie naturală, capacitate de creaţie excepţională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăţilor umane; persoană care are asemenea calităţi. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, fiinţă supranaturală (bună sau rea) care în credinţele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].

GÉNIU² s.n. Specialitate militară, armă care se ocupă cu lucrări de fortificaţii, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. [Pron. -niu. / < fr. génie, cf. it. genio].