INTÉNŢIE, intenţii, s.f. Dorinţă, gând de a face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ♢ Loc. adv. Cu intenţie = intenţionat, înadins. Fără intenţie = involuntar, fără să vrea. ♢ Loc. conj. Cu intenţia să... (sau, loc. prep., cu intenţia de a...) = cu gândul, în dorinţa de a... ♢ Expr. A face cuiva proces de intenţie = a învinui pe cineva de gânduri pe care nu le-a avut. A avea intenţii serioase (cu)... = a) a fi decis să realizeze ceea ce şi-a propus; b) a fi decis să contracteze o căsătorie. ♦ (Jur.) Atitudine psihică a unei persoane care îşi dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i şi dorindu-i sau acceptându-i efectele. [Var.: intenţiúne s.f.] – Din fr. intention, lat. intentio, -onis.

INTÉNŢIE s. 1. calcul, gând, idee, plan, proiect, socoteală, (înv. şi reg.) propus, (înv.) cuget, duh, propozit, săvârşit, socotinţă, (fam.) combinaţie. (Nu şi-a putut realiza ~.) 2. v. vedere.

inténţie s. f. (sil. -ţi-e), art. inténţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. inténţiei; pl. inténţii, art. inténţiile (sil. -ţi-i-)

INTÉNŢI//E ~i f. 1) Pornire interioară conştientă, însoţită de un efort volitiv (de a înfăptui ceva); gând. ♢ A avea ~i serioase (cu) a) a fi decis să realizeze ceea ce şi-a propus; b) a fi decis să se căsătorească. 2) Plan premeditat (de a realiza ceva). [G.-D. intenţiei] /<fr. intention, lat. intentio, ~onis

INTENŢIE s.f. 1. Dorinţă, plan, gând de a întreprinde ceva. 2. (Jur.) Atitudine psihică a cuiva care-şi dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevăzându-i sau acceptându-i efectele. [Gen. -iei, var. intenţiune s.f. / cf. fr. intention, lat. intentio].