LÚSTRU¹ s.n. Strălucire naturală sau obţinută prin procedee artificiale a suprafeţei unui obiect; luciu. ♢ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat feţelor obiectelor de încălţăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.

LÚSTRU², lustri, s.m. Interval de cinci ani. – Din fr. lustre, lat. lustrum.

LÚSTRU³ s.n. v. lustră.

LÚSTRU s. 1. luciu, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafeţe.) *2. (fig.) pospăială, spoială. (~ de cultură.)

lústru (interval) s. m., art. lústrul; pl. lustri, art. lústrii

lústru (strălucire) s. n., art. lústrul; pl. lústruri

LÚSTRU n. 1) Strălucire a suprafeţei unui obiect, obţinută prin şlefuire, poleire sau frecare. 2) Luciu pe care îl capătă unele obiecte de îmbrăcăminte, din cauza uzării. 3) fig. Strălucire aparentă care produce o impresie înşelătoare; spoială; poleială; pospăială. [Sil. lus-tru] /<fr. lustre, it. lustro

LÚSTRU s.m. 1. (Ant.) Sacrificiu expiator, care se făcea la Roma o dată la cinci ani. 2. Perioadă de timp de cinci ani. [< lat. lustrum, cf. fr. lustre, it. lustro].

LÚSTRU s.n. v. lustră.