LÚCIU, -IE, (I) lucii, adj., (II) luciuri, s.n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care luceşte (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru¹, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ♢ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheaţă; lunecos. II. S.n. Aspect al suprafeţei unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafaţă strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).

LÚCIU s. v. pin.

LÚCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafeţe.)

LÚCIU adj. lucios, lustruit. (O suprafaţă ~.)

LÚCIU adj. v. lucios, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor.

lúciu adj. m. [-ciu pron. -ciu], f. lúcie (sil. -ci-e); pl. m. şi f. lúcii

lúciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. lúciul; pl. lúciuri

LÚCIU² ~ri n. Suprafaţă strălucitoare a unor obiecte; suprafaţă foarte netedă; lustru. ~l apei. ♢ A da ~ parchetului a face să strălucească parchetul. /v. a luci

LÚCI//U¹ ~e (~i) 1) Care luceşte; lucios; lucitor. 2) Care a fost lustruit; cu lustru. ♢ Sărăcie ~e sărăcie mare; mizerie. [Sil. -ciu] /v. a luci