PLACÉNTĂ, placente, s.f. 1. (Anat.) Organ musculos şi spongios care se formează în perioada de gestaţie la majoritatea mamiferelor şi care face legătura între mamă şi embrion, servind la nutriţia şi respiraţia acestuia, eliminându-se la naştere; casă, căiţă, cămaşă, loc. ♢ Placentă previa = placentă (1) anormală, dezvoltată în partea inferioară a uterului. 2. (Bot.) Loc, porţiune din pereţii ovarului pe care se fixează ovulele. – Din lat., fr. placenta.

PLACÉNTĂ s. (ANAT.) (reg.) casă, căiţă, cămaşă, curătoare, îmbrăcăminte, loc, locşor, locuţ, lupşor, matcă, mitră, nadră, perdea, plod, prapur, soartă, strat, casa-copilului, mama-muierii, (prin Transilv.) sălaş.

placéntă s. f., g.-d. art. placéntei; pl. placénte

PLACÉNT//Ă ~e f. 1) (la mamifere) Organ vascular spongios, adrenat la uter, prin care se înfăptuieşte schimbul de substanţe dintre organismul mamei şi al embrionului în perioada sarcinii. 2) bot. Parte a ovarului pe care sunt situate ovulele. /<lat., fr. placenta

PLACÉNTĂ s.f. 1. Masă cărnoasă şi spongioasă care înveleşte fătul şi prin care acesta primeşte hrana în perioada de gestaţie. 2. Parte a ovarului pe care sunt dispuse ovulele. [< lat., fr. placenta].