STRIGĂTÚRĂ, strigături, s.f. Exclamaţie onomatopeică; spec. specie a liricii populare, de obicei în versuri, cu caracter epigramatic, cu aluzii satirice sau glumeţe ori cu conţinut sentimental, care se strigă la ţară, în timpul executării unor jocuri populare; chiuitură, strigăt. – Striga + suf. -ătură.

STRIGĂTÚRĂ s. v. răcnet, strigăt, ţipăt, urlet, zbierătură, zbieret.

STRIGĂTÚRĂ s. chiuit, chiuitură, (pop.) strigare, strigăt, (prin Transilv. si Maram.) horă. (~ la joc.)

strigătúră s. f., g.-d. art. strigătúrii; pl. strigătúri

STRIGĂTÚR//Ă ~i f. Scurtă poezie populară, compusă din două sau din mai multe versuri, care se rosteşte în timpul unor jocuri populare. /a striga + suf. ~ătură