VOCÁŢIE, vocaţii, s.f. Aptitudine deosebită pentru o anumită artă sau ştiinţă; chemare, predispoziţie pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesiune. 2. (Jur.; în sintagma) Vocaţia succesorală = îndreptăţire a unei persoane de a veni la o succesiune în temeiul calităţii sale de rudă. [Var.: (înv.) vocaţiúne s.f.] – Din fr. vocation, lat. vocatio, -onis.

VOCÁŢIE s. v. aptitudine.

vocáţie s. f. (sil. -ţi-e), art. vocáţia (sil. -ţi-a), g.-d. art. vocáţiei; pl. vocáţii, art. vocáţiile (sil. -ţi-i-)

VOCÁŢI//E ~i f. Atracţie înnăscută (pentru o anumită activitate); dispoziţie naturală; aplicaţie; aptitudine; înclinaţie; predispoziţie. [G.-D. vocaţiei] /<fr. vocation, lat. vocatio, ~onis

VOCÁŢIE s.f. 1. Aptitudine, înclinare specială pentru o anumită artă, ştiinţă sau profesiune; predispoziţie, chemare. 2. (Jur.) Vocaţie succesorală = drept al cuiva de a veni la o succesiune ca rudă sau ca soţ supravieţuitor. [Gen. -iei, var. vocaţiune s.f. / cf. fr. vocation, lat. vocatio].