ARMÓNICĂ, armonici, s.f. Acordeon de dimensiuni mai reduse, acţionat prin intermediul butoanelor; (reg.) armonie². ♢ Expr. A (se) face armonică = a (se) turti. ♦ Armonică (de gură) = muzicuţă (de gură). – Din germ. [Zieh]harmonika, it. armonica.

ARMÓNICĂ, armonice, s.f. – V. armonic (2) [DEX'98]

ARMÓNICĂ s. (MUZ.) muzicuţă, (rar) eolină. (Cântă la ~.)

armónică (fiz., muz.) s. f., g.-d. art. armónicii; pl. armónici

ARMÓNI//CĂ ~ci f. Instrument muzical asemănător cu acordeonul, dar de dimensiuni mai mici, acţionat de butoane. ♢ ~ de gură muzicuţă. ♢ A (se) face ~ a (se) încreţi; a (se) turti. /<germ. [Zeih]harmonika, it. armonica

ARMÓNICĂ s.f. 1. Acordeon de dimensiuni reduse acţionat de butoane. ♦ Muzicuţă (de gură). 2. Mufă de dilataţie cu pereţi ondulaţi, montată la conducte, prin care circulă fluide de temperatură înaltă. 3. (Fiz.) Oscilaţie de frecvenţă egală cu un multiplu întreg al frecvenţei fundamentale a unui sistem oscilant. [Gen. -cii. / cf. it. armonica, germ. Harmonika].