CĂLĂÚZĂ, călăuze, s.f. 1. Persoană care însoţeşte pe cineva spre a-i arăta drumul şi spre a-i da indicaţiile sau explicaţiile necesare; ghid. 2. Persoană care îndrumează într-o acţiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător. 3. Îndreptar, ghid. [Var.: călăúz s.m.] – Din tc. kılavuz, ngr. kalaúzis.

CĂLĂÚZĂ s. 1. v. ghid. 2. v. îndrumător. 3. îndrumător, povăţuitor, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. şi fam.) dascăl, (înv.) povaţă, tocmitor. (X îi serveşte drept ~.)

călăúză s. f., g.-d. art. călăúzei; pl. călăúze

CĂLĂÚZ//Ă² ~e f. fig. Lucrare în care se dau îndrumări într-un domeniu; îndreptar; îndrumar; ghid. [Sil. -lă-u-] /<turc. kilavuz, ngr. kalaúzis

CĂLĂÚZ//Ă¹ ~e f. 1) Persoană care conduce un grup de turişti sau de vizitatori, dând explicaţiile necesare; ghid. 2) fig. Îndrumător (persoană, învăţătură, teorie etc.) în viaţă sau într-un domeniu de activitate. [G.-D. călăuzei; Sil. -lă-u-] /<turc. kilavuz, ngr. kalaúzis

călăúză (-ze), s.f. – Ghid. – Var. călăuz, s.m. Mr., megl. călăuz. Tc. kila(v)uz (Şeineanu, II, 76; Meyer 167; Lokotsch 1276); cf. ngr., alb. kaljaus(ë), , bg., sb., pol. kalauz, mag. kaláusz. Este unul din puţinele cuvinte care aparţin f. prin formă şi m. prin sens, cum sînt: calfă, catană, sentinelă. – Der. călăuzi, vb. (a conduce, a îndruma); călăuzitor, adj. (care călăuzeşte).