CÁŢA interj. Cuvânt care imită strigătul coţofanei. – Onomatopee.

CÁŢĂ¹, caţe, s.f. (Reg.) Băţ lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf.  a c ă ţ a.

CÁŢĂ², caţe, s.f. (Fam.) Persoană rea şi cicălitoare. – Cf.  c a ţ a.

CĂTÁ vb. I v. căuta.

CÂŢĂ s. v. bibilică.

cáţa interj.

cáţă (băţ, persoană rea) s. f., g.-d. art. cáţei; pl. cáţe

CÁŢ//Ă² ~e f. pop. Persoană răutăcioasă şi sâcâitoare. /Din caţa

CÁŢA interj. (se foloseşte pentru a imita strigătul coţofenei). /Onomat.

CÁŢ//Ă¹ ~e f. pop. Unealtă constând dintr-un băţ lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. /v. a agăţa

CATA- Element prim de compunere savantă, cu semnificaţia „către fund“, „în jos“, „relativ la“. [< it., fr. cata-, cf. gr. kata – în jos].

CATA- pref. „în joc“, „spre interior“. (<fr. cata-, cf. gr. kata)

cáţa interj. – Imită strigătul coţofenei, şi prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creaţie expresivă, cf. numele acestei păsări, coţofană şi clanţă; pentru compunere, cf. *chiţ, haţ, cuţu. Se foloseşte adesea cu reduplicare. – Der. căţăi, vb. (a striga coţofana; a sta la taifas); cîţă, s.f. (bibilică); caţă, s.f. (persoană care vorbeşte mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanţă, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă“ la „cîrlig“, cf. clanţă, clonţ, cioc. Totuşi se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, caţa este cuvînt diferit, der. de la acăţa (Puşcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Caţaon, s.m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la caţă „gaiţă“ cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viaţa rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră“); der. caţaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă“ (Candrea, Elementele, 403).