CAUZÁ, cauzez, vb. I. Tranz. A fi cauza unei întâmplări; a pricinui, a produce, [Pr.: ca-u-] – Din fr. causer, it. causare.

CÁUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă şi, în condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, denumit efect, căruia îi serveşte ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni şi pentru a cărei apărare şi punere în valoare se duce o luptă susţinută. Cauza păcii. ♢ Expr. În cunoştinţă de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-şi uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, raţiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câştig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.; a câştiga, a învinge. A da (cuiva) câştig de cauză = (despre un organ de jurisdicţie) a se pronunţa în favoarea uneia dintre părţile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

Cauză ≠ efect

CÁUZĂ s. 1. considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, raţiune, temei, (înv. şi pop.), cuvânt, (pop.) noimă, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, sămânţă. (~ care explică producerea unui fenomen.) 2. obârşie, origine, (fig.) izvor, mamă. (~ tuturor succeselor e ...) 3. obiectiv, scop, ţel, ţintă, (înv.) pricină. (Luptă pentru nobila ~ a independenţei.) 4. v. proces.

CAUZÁ vb. 1. v. provoca. 2. v. stârni. 3. v. aduce.

cauzá vb. (sil. ca-u-), ind. prez. 1 sg. cauzéz, 3 sg. şi pl. cauzeáză

cáuză s. f. (sil. ca-u-), g.-d. art. cáuzei; pl. cáuze

CÁUZ//Ă ~e f. 1) Fenomen care provoacă sau determină apariţia efectului; motiv; temei; pricină. ~ principală. ~ obiectivă. 2) jur. Acţiune pentru care cineva apare în faţa judecăţii; proces. ♢ A avea câştig de ~ a câştiga un proces judiciar. A (nu) fi în ~ a (nu) fi implicat într-o acţiune. 3) Problemă socială, de mare importanţă, care preocupă o colectivitate de oameni şi pentru a cărei apărare se duce o luptă. ~a păcii. [G.-D. cauzei; Sil. ca-u-] /<lat. causa, fr. cause

A CAUZ//Á ~éz tranz. A face să se producă; a provoca; a pricinui; a aduce; a produce. [Sil. ca-u-] /<fr. causer

CÁUZĂ s.f. 1. Ceea ce determină, provoacă apariţia unui fenomen, a unei întâmplări; fenomen care provoacă în anumite condiţii apariţia altui fenomen. 2. Problemă socială de mare importanţă, care preocupă o colectivitate largă de oameni şi pentru a cărei apărare şi punere în valoare se duce o luptă susţinută. ♢ În cunoştinţă de cauză = cunoscând bine problema despre care este vorba. ♦ Motiv, raţiune. 3. (Jur.) Pricină, proces. ♢ A avea câştig de cauză = a câştiga. [Pron. ca-u-. / < lat., it. causa, cf. fr. cause].

CAUZÁ vb. I. tr. A fi cauza unui fenomen, a unei întâmplări etc.; a pricinui, a produce. [Pron. ca-u-. / < it. causare].

cáuză (-ze), s.f. – 1. Motiv. – 2. Proces, pricină. Lat. causa (sec. XIX). – Der. cauza, vb. (a pricinui, a produce), din lat. causare; cauzal, adj., din lat. causalis; căuzaş, s.m. (partizan, revoluţionar), cuvinte folosite mai ales în 1848; cauzativ, adj., din lat. causativus.