CHEF, chefuri, s.n. 1. Petrecere zgomotoasă cu mâncare, băutură (şi cântec). 2. Stare de (uşoară) beţie şi de bună dispoziţie a omului care a băut. 3. Bună dispoziţie, voie bună, veselie; toane bune. 4. Voie, poftă, dorinţă. ♦ Dorinţă ciudată, neaşteptată; capriciu, toană. 5. (Înv.) Tabiet. – Din tc. keyf (lit. keyif).

CHEF s. v. tabiet.

CHEF s. 1. benchetuială, ospăţ, petrecere, praznic, prăznuire, (pop.) benchet, chiolhan, refenea, zaiafet, (înv. şi reg.) petrecanie, (Mold.) guleai. (Se întorc de la ~.) 2. v. beţie. 3. v. poftă. 4. v. ca-priciu.

chef s. n., pl. chéfuri

CHEF ~uri n. 1) Petrecere mare cu oaspeţi mulţi (şi lăutari); ospăţ. Un ~ de pomină. 2) Dispoziţie bună a omului puţin băut. A fi cu ~. 3) Dorinţă de a avea sau de a face ceva; poftă; gust. A nu avea ~. /<turc. ke[yi]f

chef (-furi), s.n. – 1. Bună dispoziţie, voie bună. – 2. Poftă, dorinţă. – 3. Capriciu, toană. – 4. Petrecere, zaiafet. 5. Beţie. – Mr. k’efe, megl. chef. Tc. kef, keyif „dar, satisfacţie; beţie“ (Roesler 596; Şeineanu, II, 103; Lokotsch 1007; Ronzevalle 153); cf. ngr. ϰέφι, bg. kef. – Der. chefui (chefălui, chefeli), vb. (a face un chef, a benchetui; a se îmbăta); chefliu, s.m. (petrecăreţ; afumat, cherchelit; vesel, bine dispus), din tc. keiyfli; chefos, adj. (bine dispus; dornic de petrecere); chefir, s.n. (lapte fermentat), din tc. kefir, cf. it. chefir (Battisti, II, 884).