TABIÉT, tabieturi, s.n. Deprindere, gust pe care cineva şi-l satisface cu regularitate, cu meticulozitate; obişnuinţă; p. ext. manie. ♢ Loc. adj. Cu tabieturi = cu deprinderi precise şi fixe. ♢ Expr. A-şi face tabietul = a-şi satisface un gust care a devenit obicei zilnic. A strica (cuiva) tabietul = a strica cuiva cheful, dispoziţia, pofta. ♦ Viaţă confortabilă, comoditate. Loc. adv. Cu tabiet = comod, confortabil. [Pr.: -bi-et] – Din tc. tabīat.

TABIÉT s. v. chef, dispoziţie, dorinţă, gust, plac, plăcere, poftă, voie, voinţă, vrere.

TABIÉT s. 1. (mai ales la pl.) apucătură, deprin-dere, obicei, obişnuinţă, (înv.) taifet. (Are ~urile lui zilnice.) 2. siestă, (înv. şi reg.) paidos. (A-şi face ~ul.)

tabiét s. n. (sil. -bi-et), pl. tabiéturi

TABIÉT ~uri n. înv. Plăcere pe care o persoană şi-o satisface regulat şi cu stricteţe. ♢ Om cu ~uri om cu deprinderi fixe, manifestate cu regularitate. Cu ~ cu tot confortul; comod; confortabil. [Sil. -bi-et] /<turc. tabiat