CÍNIC, -Ă, cinici, -ce, adj. 1. (Despre oameni; adesea substantivat) Care dă pe faţă, cu sânge rece, fapte sau gânduri condamnabile, care calcă, fără sfială, regulile moralei, de convieţuire socială şi de bună-cuviinţă; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează, exprimă asemenea atitudini. 2. (În sintagmele) Filozofie cinică = doctrină filozofică din Grecia antică, care nu recunoaşte normele sociale existente şi propovăduia o viaţă simplă şi reîntoarcerea la natură. Filozof cinic (şi substantivat) = adept al filozofiei cinice. – Din fr. cynique, lat. cynicus.

cínic adj. m., pl. cínici; f. sg. cínică, pl. cínice

CÍNI//C ~că (~ci, ~ce) şi substantival Care ţine de cinism; propriu cinismului. Om ~. ♢ Filozofie ~că doctrină filozofică antică care propovăduia revenirea la natură, respingând normele şi convenţiile sociale şi morale. /<fr. cynique, lat. cynicus

CÍNIC, -Ă adj. Şcoala cinică = şcoală filozofică greacă din antichitate, care s-a preocupat îndeosebi de problemele eticii, propovăduind autonomia morală a individului, simplitatea, întoarcerea la natură, dispreţul pentru normele eticii religioase, pentru convenţionalism, bogăţie şi onoruri. // s.m. Filozof aparţinând acestei şcoli. // adj., s.m. şi f. (Cel) care arată pe faţă, fără sfială, fapte şi gânduri condamnabile; (om) rău, neruşinat, fără scrupule; [cel) care denotă sfidare, sfidător. [Cf. fr. cynique, it. cinico, gr. kynikos – câinesc].