CIOÁCĂ, cioace, s.f. 1. Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de ţesut, fixate pe stâlpii din mijloc şi pe care se sprijină vatalele. 2. (Arg.) Balivernă. ♢ Expr. (Fam.) A se ţine de cioace = a se ţine de glume, de şmecherii. – Et. nec.

cioácă s. f., g.-d. art. cioácei; pl. cioáce

CIOÁCĂ, cioace, s.f. (Reg.) Vîrf de munte sau de deal. — Comp. sb. čuka.

cioácă, cioáce, s.f. (pop.) 1. deal, înălţime, vârf de deal. 2. cârlig care ţine un obiect de altul; scoabă, clobanţ, cârlionţ. 3. capătul lemnului vertical al ferăstrăului. 4. (reg.) târnăcop, cazma, crampăn, gheunoaie, chirlopan, ţarsiţă. 5. unealtă de tăiat şi de scobit; ciuc, ticlu, pupăză, dihoroi, scobitor, sâlmoc. 6. lingură de lemn de băut apă; polonic, căuş, cauc, cupă, hârgaie, cofă. 7. trunchiul unui arbore scos cu rădăcinile din pământ. 8. cioară neagră de clopotniţă. 9. unealtă de dogărie cu care se împing cercurile la locul lor.

cioácă (-ce), s.f. – 1. Cîrlig, gheară, obiect care prinde. – 2. Zăvor, ivăr. – 3. Crampon, cîrlig. – 4. Suport al ferăstrăului de mînă. – 5. (La războiul de ţesut) Ştift, bolţ al stativului. 6. Cîrlig al scaunului dogarului. – 7. Cleşte. – 8. Găleată de scos apa. – 9. Trunchi, butuc, buştean. – 10. Culme, înălţime. – Var. (pl.) cioci; cioancă, s.f. (vîrf; nuia, vargă). Creaţie expresivă pe baza lui cioc. Sensul de „trunchi“ este explicat de DAR plecîndu-se de la ideea de „tăiat prin lovituri“, şi de Hubschmidt, Sardische Studien, în legătură cu lat. med. choca, it. ciocco, v. fr. coche, port. soca. Mai curînd trebuie plecat de la ideea de „cioc“, interpretat ca „obiect rotund, cilindric“, ca în cazul lui boc › boacă sau al lui bot › butuc. Cioacă, s.f. (cioară-de-cîmp, Corvus monedula; poreclă dată ţiganilor), cu var. ceucă, ceaucă, pare a proveni din mag. cšoka (DAR; Gáldi, Dict., 87), cf. bg. čavka, fr. choucas; însă der. arată că s-a confundat cu familia expresivă a lui cioc. – Der. ciocoi, s.m. (bărbătuşul ciorii-de-cîmp; servitor; fecior în casă; vătaf; om îmbogăţit de curînd, exploatator; bogătan, burghez, retrograd), pe care Roesler 608 îl derivă greşit de la tc. çokodar „lacheu“ (acest ultim sens se explică greşit în DAR prin lăcomia ciorii şi a servitorilor în general; se explică prin porecla dată ţiganilor mai bine decît prin ideea de lăcomie şi parazitism proprii servitorilor, cf. ciocotniţă „linge-blide“); ciocoi, vb. (a se îmbogăţi; a se purta ca un îmbogăţit de curînd); ciocoaică, s.f. (nevastă de om îmbogăţit de curînd); ciocoinicie, s.f. (servilism); ciocoesc, adj. (privitor la ciocoi); ciocoeşte, adv. (în felul ciocoilor); ciocoime, s.f. (clasa ciocoilor); ciocoinic, adj. (servil); ciocoism, s.n. (servilism, lipsă de demnitate); ciocofleandură, ciocorofleac, liopciofleandură, s.f.(om lipsit de demnitate, linge-blide), formaţii umoristice datorate lui Alecsandri şi care nu s-au mai folosit; cioclovină (var. ciocloavă), s.f. (om lipsit de demnitate). – Din rom. provine bg. čokoi, čokoika (Mladenov 687); şi din rom. sau din mag., ţig. čoka.