CLEI, cleiuri, s.n. 1. Substanţă vâscoasă asemănătoare cu gelatina, extrasă din oase, din peşte, din unele plante sau obţinute pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părţi de obiecte. ♢ Expr. (Fam.) A fi clei = a) a nu sti absolut nimic (atunci cand este ascultat la şcoală, la un examen etc.); b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarta unor arbori şi care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – Din sl. klej.

CLEI s. v. ceară, cerumen.

CLEI s. lipici. (A prinde ceva cu ~.)

clei s. n., pl. cléiuri

CLEI ~uri n. 1) Soluţie vâscoasă cu proprietăţi adezive care serveşte la lipitul diverselor materiale. 2) Suc gros ce se scurge din scoarţa unor copaci. ~ de prun. ♢ A fi ~ a) a nu fi pregătit la obiect; b) a fi foarte beat. /<sl. klej

clei s.m. sg. (reg.) trifoi, lucernă.

cléi (-iuri), s.n. – 1. Lipici, pap. – 2. Substanţă care lipeşte (pentru prins păsări). – 3. Gumă, latex, răşină. – 4. Cerumen, ceară din ureche. – 5. (Adj., arg. şcolăresc) Care nu ştie nimic; se spune despre elevii care nu ştiu să răspundă la întrebări. – 6. (Arg.) Închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). – Var. (înv.) hlei. Sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klêj, pol., rus. kléj, sb. klija. – Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s.f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipeşte cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). Cf. năclăi.