COÁSĂ, coase, s.f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vârf curbat fixată pe o coadă lungă, folosită la cosit. 2. Acţiunea de a cosi; timpul când se coseşte. ♦ Recoltă de plante erbacee cosite. – Din sl. kosa.

COÁSĂ s. v. săbiuţă.

COÁSĂ s. cosire, cosit. (Merge la prima ~ a fânului.)

COÁSA s. art. v. cefeu.

coásă s. f., g.-d. art. coásei; pl. coáse

COÁS//Ă ~e f. 1) Unealtă agricolă manuală, formată dintr-o lamă ascuţită de oţel, fixată de o coadă lungă de lemn, folosită la cositul plantelor furajere, cerealelor etc. 2) Perioada cositului. Timpul ~ei. 3) Cantitate de iarbă cosită. Trei ~e pe an. [G.-D. coasei; Sil. coa-să] /<sl. kosa

coásă (-se), s.f. – 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful curbat, cu coadă lungă, folosită la cosit. – 2. Cosit, cositul fînului. – 3. Cuţit de tăbăcari. – 4. Constelaţia Cefeu. – 5. Specie de gladiolă, Gladiolus imbricatus. – Mr., megl. coasă. Sl. kosa (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; Cihac, II, 65; Pascu, II, 187; Conev); cf. bg., rut., rus. kosá, sb. kosa, ngr. ϰόσα, alb. kosë. – Der. cosi, vb. (a tăia cu coasa plante; a distruge, a nimici; despre cai, a lovi, în mers, un picior de celălalt), care poate proveni şi direct din sl. kositi, cf. bg. kosjă, sb., cr., rus. kositi, ngr. ϰοσίζω (mr. cusire); cosit, s.n. (tăiere a fînului); cositură, s.f. (iarbă cosită, nutreţ; fîneaţă; cîmp de pe care s-a cosit); coseală, s.f. (rană pe care şi-o face un cal); cosaş, s.m. (om care coseşte; varietate de lăcustă, Locusta viridissima, Locusta cantans; specie de greiere, Gryllus ruralis); ultimele sensuri sînt explicabile prin asemănarea zgomotului produs de greiere cu cel al coasei (pentru formarea cuvîntului, cf. sb., cr. kosač, mag. koszác); cositor, s.n. (cîmp de cosit); cositor, s.m. (cosaş, om care coseşte); cositoare, s.f. (coasă; secerătoare, maşină de secerat); cosa, s.f. (banc, grind de nisip), din rus. kosá „coasă“ şi „grind“, cuvînt puţin folosit, în Delta Dunării; cosac, s.n. (Olt., colină; pămînt, teren), din sb. kosak „fîneaţă“; coşaci, s.m. pl. (astragal, Astragalus onobrychis), din bg. kosat „păros“); cosalău, s.n. (fîneaţă), din mag. kaszáló, în Maram.; cosaştină, s.f. (Trans., fîneaţă), cu suf. -ştină; cosirişte, s.f. (fîneaţă, mînerul coasei); cosiţel, s.m. (plantă, Sium latifolium).