CONSISTÉNŢĂ, consistenţe, s.f. Grad de densitate, de tărie, de soliditate a unui corp, a unei materii etc.; rezistenţa opusă de un corp sau de un material la deformare sau la sfărâmare. ♦ Tărie, soliditate, fermitate. – Din fr. consistance.

CONSISTÉNŢĂ s. 1. soliditate, tărie, (înv.) vârtoşie. (~ unei substanţe.) 2. v. coerenţă.

consisténţă s. f., g.-d. art. consisténţei; pl. consisténţe

CONSISTÉNŢĂ f. 1) Caracter consistent; soliditate; densitate. 2) fig. Spirit ferm; fermitate. /<fr. consistance

CONSISTÉNŢĂ s. f. 1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate. ♢ rezistenţă opusă de un corp la deformare, la sfărâmare. ♢ (fig.) soliditate, tărie; fermitate. 2. (mat.) coerenţă (2). 3. (log.) însuşire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu. (<fr. consistance, it. consistenza)

CONSISTÉNŢĂ s.f. 1. Stare a unui corp (mai ales a unui lichid) care are un anumit grad de densitate, de soliditate. ♦ Rezistenţă opusă de un corp la deformare, la sfărâmare; soliditate, tărie. 2. Calitate a unui sistem axiomatic de a nu conţine o formulă oarecare în acelaşi timp cu negaţia ei. [Cf. it. consistenza, fr. consistance].