CÚLME, culmi, s.f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiş. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ♦ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă în casele ţărăneşti, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – Lat. culmen.

CÚLME s. v. apogeu.

CÚLME s. 1. v. vârf. 2. (GEOGR.) v. creastă. 3. v. coamă. 4. (reg.) rudar, rudă. (De ~ se atârnă unele obiecte, în casele ţărăneşti.)

cúlme s. f., g.-d. art. cúlmii; pl. culmi

CÚLM//E ~i f. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; coamă; creastă; spinare; creştet; vârf; pisc. 2) Punctul cel mai înalt faţă de orizont din drumul parcurs de un astru pe bolta cerească. 3) fig. Punct culminant în evoluţia unui fenomen, a unei situaţii sau a unei acţiuni; apogeu. În ~ea fericirii. ♢ (Asta-i) ~ea! ~ea culmilor! asta întrece orice măsură; e nemaipomenit. 4) Băţ lung sprijinit de grinzi într-o casă ţărănească, pe care se atârnă haine. [G.-D. culmii] /<lat. culmen